Produse

Pisum sativum este denumirea științifică a mazării. În Europa cele mai mari cultivatoare ale mazării sunt Anglia, Italia și Franța. Pregătirea solului începe toamna, cultivarea realizându-se pe un teren nisipos-lutos, bogat în elemente nutritive.

Fiind o legumă sensibilă, mazărea trebuie introdusă în ciclul de rotație a culturilor. Așadar, premergătoare culturii de mazăre ar putea fi cartofii, castraveții, roșiile sau ardeii. Plantă puțin pretențioasă la temperaturi, aceasta poate fi cultivată în ferestrele iernii ori primăvara devreme. Fenomenul de fereastră a iernii este considerat o perioadă de îngheț-dezgheț, când cantitățile de precipitații sunt mult mai bine înmagazinate în sol.

Temperaturile optime de creștere ale mazării sunt cuprinse între 15 și 18 grade celsius, cu temperatura maximă de până la 24 de grade. Perioada perfectă pentru semănat mazăre este începutul lunii martie.

Cele mai întâlnite boli în rândul culturilor de mazăre sunt: rugina, ofilirea, arsura și mana. Cei mai răspândiți dăunători ai mazării sunt: gărgărița și păduchele verde.

O recoltare optimă se realizează în condiții de maturitate tehnică. Recoltarea se face în etape, astfel: întâi smulgerea ori tăierea, apoi uscarea timp de 2-3 zile și, la final, decorticarea. Datorită perisabilității mazării, aceasta trebuie pusă imediat la depozitare, fie prin procesul de congelare, fie prin conservare.

Face parte din specia denumită științific Cucurbita maxima, specie legumicolă ce se recoltează toamna.

Printre cele mai răspândite și căutate tipuri de dovleac regăsim:

bostanul – de culoare galben-portocaliu sau verde și formă rotundă cu pulpă prea puțin dulce;
buttercup – de forma unei tobe și culoare verde închis;
ghindă – de dimensiuni modeste și, așa cum sugerează și denumirea, sub formă de ghindă, acest dovleac de culoare verde, portocalie sau albă are o coajă striată, groasă și o pulpă de culoare galbenă cu aromă dulce;
banană – lunguieț și cu dimensiuni mari, prezintă o coajă galbenă și o pulpă portocalie;
gălușcă dulce – dimensiuni micuțe și coajă galbenă însoțită de fâșii verzui, pulpa portocalie având un gust dulce;
hubbard – coajă albastru-verzui, de dimensiuni mari, prezintă o pulpă portocalie, seacă;
spaghetti – cu dimensiuni alungite și o coajă de nuanță gălbuie, denumirea sa provine din procedeul de extracție a pulpei. După fierberea sau coacerea efectivă a acestei leguminoase, se utilizează o furculiță pentru prelucrarea miezului dovleacului, procedeu ce îi oferă aspectul de spaghete;
turban – este un dovleac pur decorativ, necomestibil, denumirea sa provenind de la partea superioară ce prezintă o terminație asemănătoare unui turban;
turcesc – de dimensiuni medii, acesta se prezintă sub forma unei alune gigant, având o coajă de culoare maronie ori galben-portocalie și un interior cu gust dulce.
În zona țării noastre, dovlecii utilizați intens sunt:

cei mari de culoare portocalie intens, utilizați pe scară largă și în Statele Unite ale Americii de sărbătoarea Halloween,
cei cu aspect de pară, ce prezintă o culoare portocalie, albă sau bej.
Dovleacul plăcintar este răspândit pe scară largă și se plantează în soluri foarte bogate în nutrienți. Făcând parte din clasa Cucurbita, acesta necesită un sistem de irigare prin picurare.

Temperaturile optime sunt de 20-30 de grade celsius, putând rezista până la cel puțin 9 grade și cel mai mult 38 de grade.

Recoltarea se realizează atunci când fructul leguminoasei ajunge la maturitate, începând cu luna septembrie. Recoltarea în masă se realizează însă abia după căderea primei brume.

Depozitarea dovleacului plăcintar în condiții corecte poate să ne ofere, pe toată durata iernii, bucuria gustului său.

Și această legumă poate întâmpina dificultăți în timpul creșterii. Printre cele mai comune boli se numără mana și făinarea cucurbitaceelor. În același timp, culturile de dovleac trebuie ferite de dăunătorii comuni.

Medicago sativa este denumirea științifică dată lucernei. La nivel internațional este recunoscută cel mai adesea sub numele de alfalfa. Este considerată cea mai prețioasă și mai nobilă dintre plantele de nutreț, ea făcând parte din familia leguminoaselor.

Proveniența lucernei este din zona Asiatică, mai precis Iranul de azi, dezvoltându-se apoi în Grecia și răspândindu-se ulterior în toată lumea. Cultivarea ei este pur pentru valorificare ca plantă furajeră perenă. Înflorește din luna mai până în octombrie, cu o durată de viață de până la zece ani, însă în producția agricolă planta se valorifică, în medie, 3-4 ani.

Nu doar proprietățile bogat nutritive o fac o plantă valoroasă, ci și capacitatea ei de regenerare, rezistența la secete și la temperaturi scăzute. Lucerna este însă o plantă iubitoare de apă, aceasta necesitând irigări abundente.

Cultivarea lucernei are loc fie primăvara, fie toamna devreme, optimă fiind toamna timpurie. Avantajul acestei plante este cel de apariție după 9-10 zile de la cultivare. Deși rezistentă la secetă, în astfel de condiții se recomandă a se iriga bine, pentru o cantitate considerabilă de lucernă. Totodată, trebuie acordată o deosebită atenție solului, astfel ca acesta să fie cât mai favorabil semănării cu lucernă. De aceea se recomandă modalitatea naturală de pregătire a solului: rotația culturilor.

Deși sensibilă la buruieni, în primul an de producție nu acestea constituie principala problemă a lucernei, ci bolile și dăunătorii. Printre cei mai cunoscuți dăunători întâlnim: gărgărițele frunzelor și rădăcinii, buburuza și gândacul roșu al lucernei. Bolile cele mai comune sunt: făinarea și pătarea brună, mozaicul lucernei, ofilirea și rugina lucernei.

Modalitatea de păstrare a lucernei în urma recoltării este însilozarea. Aceasta trebuie făcută în condiții ferite de razele soarelui și umezeală, în spații ce asigură o bună circulație a aerului.